pic

Am tot căutat un cântec care să mă liniștească zilele acestea și nu m-am mulțumit cu nimic până când mi-am dat seama că nu caut unde trebuie, liniștea...

În toată agitația din jurul meu am încercat să stau mai mult singură, eu cu mine; mi-am pus atunci câștile în urechi și am găsit-o, liniștea. Dar eu nu eram acolo...

Apoi, în liniște și cu dor... mi-am adus aminte de tine. Ți-am scris atunci cu lacrimi sincere de copil că „te iubesc!”. Și ghici? Acolo eram și eu!


 P.S.: poți a-mi da un pic din dragostea pe care ai pus-o bine, acolo, de-o parte, pentru revedere?

”Deschide-ți, suflete, fereastra larg

Și lasă soarele să te pătrundă

E primăvară, mugurii se sparg

Și-n ramuri ciunge, verdele inundă.”
(Demostene Andronescu - Pia)

Bunicile

" Nu dispera când greul  te apasă

Nici când viaţa ta e numai chin

După dureri viata-i mai frumoasă

Cum după ploaie ceru-i mai senin. "

Tu mă cunoşti şi nu ţi-a fost niciodată greu să ştii când sunt bine şi când nu. Mi-ai repatat aceste versuri mereu când mă vedeai întristată. Urcai cu greu scările până în camera mea ca să mă îmbuni, ca să vezi cum mai sunt prin suflet. Din una în alta aduceam aminte şi de Bogdan, "drăguţu"! Atunci îţi curgeau şi lacrimile pe obrji, iar eu plângem în rând cu tine pentru că vedeam cât ţi la noi, nepoţii tăi.

Acum am învăţat şi eu cuvintele acestea şi îmi aduc aminte cu ele de vocea tuşicii (a.p. M. Triştiu) când ne mai prindea şi ne povestea mereu încercările din viaţa ei. Ne recita câteva poezii şi îi porneau apoi lacrimile... Mie îmi repeta, în special, un lucru: pentru că am iubit-o atât de mult pe Buna Mică şi crescând am început să semăn cu ea, tuşica îmi spunea de prietenia lor că era una mai presus de alte lagături, că se ajutau şi se iubeau. "Când râdeam, râdeam amândouă şi când plângeam, plângeam tot amândouă; plângeam de ni se întâlneau lacrimile în bărbie şi rădeam şi ne bucuram una de alta până când ea s-o dus ... ".

p.s.: cum tremură bunele? 

Lacrimile

de Lucian Blaga

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.