" Nu dispera când greul te apasă
Nici când viaţa ta e numai chin
După dureri viata-i mai frumoasă
Cum după ploaie ceru-i mai senin. "
Tu mă cunoşti şi nu ţi-a fost niciodată greu să ştii când sunt bine şi când nu. Mi-ai repatat aceste versuri mereu când mă vedeai întristată. Urcai cu greu scările până în camera mea ca să mă îmbuni, ca să vezi cum mai sunt prin suflet. Din una în alta aduceam aminte şi de Bogdan, "drăguţu"! Atunci îţi curgeau şi lacrimile pe obrji, iar eu plângem în rând cu tine pentru că vedeam cât ţi la noi, nepoţii tăi.
Acum am învăţat şi eu cuvintele acestea şi îmi aduc aminte cu ele de vocea tuşicii (a.p. M. Triştiu) când ne mai prindea şi ne povestea mereu încercările din viaţa ei. Ne recita câteva poezii şi îi porneau apoi lacrimile... Mie îmi repeta, în special, un lucru: pentru că am iubit-o atât de mult pe Buna Mică şi crescând am început să semăn cu ea, tuşica îmi spunea de prietenia lor că era una mai presus de alte lagături, că se ajutau şi se iubeau. "Când râdeam, râdeam amândouă şi când plângeam, plângeam tot amândouă; plângeam de ni se întâlneau lacrimile în bărbie şi rădeam şi ne bucuram una de alta până când ea s-o dus ... ".
p.s.: cum tremură bunele?
