din "familie"

Trezirea

"O rază de lumină îmi pătrunde printre genele somnoroase. Ochii mei pur și simplu nu vor să se deschidă. „Chiar trebuie?”, mă gândesc eu iresponsabilă... „Mai stau puțin!” îmi spun ca prin vis și îmi potolesc astfel comoditatea deranjată de raza de lumină, adormind la loc... Sună alarma- îmi forțează creierul și urechile adormite... „Noroc că telefonul e aproape!”, îmi spun și mă întind cu ochii închiși și corpul paralizat de somn ca să o opresc. „Noroc ca nu trebuie sa deschid ochii!” ma gândesc. O opresc și adorm la loc... Trece cam o oră și un gând imperativ îmi săgetează mintea, trezindu-mă.
Mă trezesc buimăcită de cap, cu teama de-a nu fi întârziat. Nici nu-mi mai amintesc ce gând m-a trezit dar mă grăbesc cu câteva cuvinte seci să „îmi fac datoria” și să Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru ziua aceasta. După ce mă uit la ceas și constat că deja e aproape prea târziu, Îi mulțumesc lui Dumnezeu și că m-a trezit la timp din somn și îmi cer iertare că în dimineața asta nu voi putea să îmi spun rugaciunile de dimineață deoarece constat că mai am o jumatate de oră până trebuie să fiu la serviciu. Îmi fac învinuirile de rigoare, în timp ce mă pregătesc pentru noua zi și plec, fără să mănânc...
Oare nu tot ca și trezirea aceasta de dimineață e și viața mea întreagă? Oare nu cumva tot așa mă trezesc din somnul păcatului cum mă trezesc din somnul nopții? Oare tot în același mod răspund chemării lui Hristos care stă și bate la ușa inimii mele în timp ce eu dorm un somn adânc?
Și totuși... Privesc spre Mântuitorul răstignit întinzându-și brațele Sale de Ziditor al lumii către noi toți ca să ne îmbrățișeze cu dragostea Sa și Îl rog să mă primească și pe mine!

Privind dintr-o altă perspectivă...eu ... dorm. El... stă răbdător la ușă și bate cu dragoste și duioșie. Nu Îi aud bătaia în ușă, dar Îl visez și Îi simt chemarea în inimă. El e tot ce îmi doresc și nici măcar nu știu că bate acum la ușa inimii mele...pentru că dorm în continuare...
A fost, totuși, un moment când ochii mei s-au „între-deschis” și când sufletul meu a dat semne să se trezească. A plâns amarnic o vreme, a alergat în căutări, a făgăduit, a încălcat făgăduințe, iar acum îi e dor... Tare dor...
De undeva, din adâncul amintirilor se aude un clinchet de clopoțel care strigă: „Trezirea!”.
Și totuși...în fiecare seară adormim și în fiecare dimineață ne trezim. Dar e o trezire sau doar o „dez-adormire”? 
Umblăm adormiți, pe jumătate morți printre alte „cadavre vii”, „cerșind” de „Sus” milă și iubire fără să mai înțelegem semnificația lor, cerând Să vină și la noi în casă (asemeni creștinului bogat practicant) iar când Sosește cu sufletul la gură, plin de iubire și milă pe care să ni le împărtășească, noi, morții „vii” Îl alungăm pentru că ne-a deșteptat din somn, ne-a deranjat din somnul păcatelor si „iubirii” noastre de plăceri...iar când, plini de satisfacție că ne putem întoarce la „dulcele” nostru somn, ne apare în vis și ne spune ca „El este”, trezindu-ne și alergând afară, în frig și întuneric, după El, ne dăm seama că e deja prea târziu...că Mirele a intrat și ușa s-a închis iar fecioarele nebune au rămas pe dinafară...dar daca deja am rămas pe dinafară ce altă soluție avem decât să batem înapoi la ușa care s-a închis, și aruncându-ne în brațele Mântuitorului să ne mărturisim „nebunia” și să Îl rugăm să ne primească? ...pentru că dorm acum...dar El bate la ușă și Îi simt chemarea în inimă! ..."

Mara Iulia Ciordaş

m-a sunat entuziasmată pe la mijlocul lunii trecute să îmi spună pentru ce e fericită. pentru că a trimis, şi ea , primul eseu la Familia Ortodoxă şi a luat premiu special. eram sigură că a scris frumos, dar am vrut să vad mai mulţi omuleţi adevărul pe care l-a descusut şi să învăţăm cu toţii ceva, dacă avem ochii inimii deschişi, şi dacă nu, citeşte doar şi o să ţi se deschidă odată cu firul poveştii.

scrisă de copilul clujean care m-a facut să iubesc şi mai mult muzica.

Mulţumesc!

p.s.: Carry On