fieştecand

uneori... mă simt ca o gară pustie, uneori simt că am făcut totul şi de fapt nimic, uneori nu sunt eu si nu e deloc bine, uneori vreau să mor şi-mi dau seama că nici atât nu merit, uneori mă întreb ce ar fi fost dacă nu am fi fost, uneori (chiar de mai multe ori!) rănesc fără să vreau oamenii din jur, omuleţii dragi şi atunci îmi dau seama că nu-i merit, uneori mă roade un dor, dar atunci după prescripţia medicului (de inimi) închid ochii si aleg un plic, îl recitesc cu ardoare, poate mai nerăbdător ca prima dată şi, încetul cu încetul, cuvânt cu cuvănt, apar zâmbete în colţul gurii. aşa îmi dau seama de Rost, de Bucurie, de Viaţă şi Îi mulţumesc (chiar dacă e prea puţin, dar Îi mulţumesc!!). este o poezie frumoasă, Balada Singurătăţii, „câteodată mă orientez după steaua polară, alteori după cuta de pe fruntea ta”... dar uneori nu e câteodată, iar eu câteodată (spre mereu!) sunt copil în toate şi aşa vreau să rămân!

în Cisnădioara, pe Valea Argintului