prolog

de ieri: 

parcă așa greu îmi vine să cred că a trecut aproape un an. numa' când făceam cu mâna ultimei tabere anul trecut prin august și acum a început din nou. am întâmpinat monotonia, dar nu cea de anul trecut. acum suntem (vreau să cred că toți) alți oameni. același microbuz care ajunge la 3 jumate în fața porți. mereu alți copii, pe zi ce trece tot mai gălăgioși, aceleași ore la masă și același Cat Stevens de fundal în timp ce spăl vasele... acuma nu mă plâng și nici nu vreau să o fac măcar primele trei tabere. dacă toți vor fi așa plini plini de viață ca cei ce au ajuns azi cred că îmi voi restabili și programul de somn. dar nu-i nimic. îmi vor testa răbdarea, iar eu trebuie să dau dovadă că am din plin și nu voi ceda. câtă nevoie aveam de un asemenea exercițiu. va fi bine! 

PeSeu: cu adevărat „în lume” de cele mai multe ori nu suntem noi în pielea noastă creștină, ne îmbrăcăm cu alte haine să nu se vadă cumva puțina credință.